Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine C. Lucrarea Cvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în desfăşurarea Revelaţiei dumnezeieşti

lumina-dumnezeiascaPărintele Dumitru Stăniloae

(Sursa iamginii: Revista Ortodoxa)

Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine

C. Lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în desfăşurarea Revelaţiei dumnezeieşti

Progresul în istoria mântuirii, determinat de Revelaţie, este un progres în cunoaşterea şi în realizarea sensului existenţei noastre în Dumnezeu ca şi comuniune directă şi desăvârşită cu Absolutul ca persoană şi, în El, cu toate persoanele semenilor noştri; este un progres în cunoaşterea şi în realizarea planului de mântuire al lui Dumnezeu. Corespunzător cu aceasta, Revelaţia este opera Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, după al Cărui model e creat omul, întrucât şi Fiul îşi are originea în Tatăl şi răspunde chemării Lui; dar este şi opera Duhului Sfânt, ca Cel ce ne spiritualizează continuu, întărindu-ne tot mai mult în libertatea iubitoare, eliberată de automatismul naturii. Progresul în asemănarea omului credincios cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu se realizează prin aceea că El Însuşi ne vine, prin istoria Revelaţiei, tot mai aproape. Apoi, luând El Însuşi chipul nostru, ca să-l refacă unindu-l cu Sine ca model, ne ridică până la deplina actualizare a noastră, prin învierea şi înălţarea umanităţii noastre asumate de El, ca bază a învierii şi înălţării noastre. Este, în acelaşi timp, un progres în spiritualizarea noastră, fără de care nu vom putea învia întru slavă şi nu ne vom putea înălţa la cer. Această împreună-lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt se poate observa întâi în Revelaţie până la încheierea ei în Hristos şi apoi, prin Biserică, prin Scriptură şi prin Tradiţie.În special, rolul important al Sfântului Duh în realizarea Revelaţiei şi în eficienţa ei ulterioară arată că revelarea Logosului ca sens supremal existenţei şi întruparea Lui în natura umană sunt solidare cu actul de spiritualizare a naturii umane, efectuată prin Duhul Sfânt, şi progresează împreună.

Cuvântul lui Dumnezeu Care, prin Revelaţia Vechiului Testament, ne pregăteşte pentru primirea Lui, apoi Se întrupează, învie şi ne atrage şi pe noi spre înviere şi spre unirea veşnică cu El, Se descoperă în calitate de sens deplin al existenţei noastre, plin El însuşi de puterea luminătoare şi atractivă. Învierea noastră în Hristos este, astfel, scopul Revelaţiei şi al lumii. Dar Duhul Sfânt aduce în noi puterea acestui sens, dându-ne şi capacitatea să ne însuşim acest sens al existenţei şi să ne imprimăm de el.Sfântul Atanasie cel Mare a spus: „Cuvântul a asumat trupul, pentru ca noi să primim pe Duhul Sfânt. Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător de duh.”[1] Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că scopul întregii opere a mântuirii noastre prin Hristos este să primim pe Duhul Sfânt. La rândul său, Nicolae Cabasila spune: „Care este efectul şi rezultatul actelor lui Hristos?… Nu e altul decât coborârea Sfântului Duh peste Biserică.”[2] Mântuitorul Însuşi a spus: „E de folos pentru voi ca să Mă duc Eu… Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt MângâietorCa să fie cu voi în veac.” (In 14, 16; 16, 7).

Cuvântul şi Sfântul Duh sunt Cele două Persoane Care efectuează împreună şi actualizează în mod solidar toată Revelaţia şi eficienţa ei până la sfârşitul lumii. Ei sunt „cele două mâini ale Tatălui”, adică Cele două Persoane lucrătoare, după exoresia Sfântului Irineu. Ele fac împreună străveziu pe Tatăl în mod progresiv: „Strălucirea Treimii iradiază progresiv.”[3] Între Cuvântul şi Duhul Sfânt, există o reciprocitate continuă a revelării şi Ambii împlinesc o revelare comună a Tatălui şi o spiritualizare comună a creaţiei. Niciodată Cuvântul nu e lipsit de Duhul, Care ne face să primim pe Cuvântul şi nici Duhul Sfânt de Cuvântul, cu Care ne uneşte tot mai mult. Dar fiecare din Cei doi are poziţia proprie în acţiunea revelatoare, conform poziţiei din viaţa internă a Sfintei Treimi. De aceea, sunt mereu împreună. Precum în Sfânta Treime, Duhul Sfânt, odihnind peste Fiul sau strălucind din El[4], arată Tatălui pe Fiul, iar Fiul arată Tatălui pe Duhul, existând între ei o reciprocitate[5], tot aşa, în Revelaţie şi în eficienţa ei ulterioară, Fiul trimite în intimitatea noastră pe Duhul şi Duhul Îl trimite pe Fiul sau Îl aduce în faţa veerii noastre sufleteşti sau chiar în noi. Feicitul Augustin spune: „Să nu gândim că Fiul a fost trimis în aşa fel de Tatăl, că n-a fost trimis şi de Duhul Sfânt”[6]. Iar Sfântul Ambrozie zice: „Tatăl şi Duhul trimit pe Fiul; la fel, Tatăl şi Fiul trimit pe Duhul”[7]. Dumnezeu ne vine aproape în starea Sa de comuniune, pentru ca să ne imprime şi nouă această stare şi acest elan al comuniunii.

Lucrarea revelatoare comună şi complementară a Fiului şi a Sfântului Duh are o dezvoltare. Paul Evdokimov vede această dezvoltare ca o alternare a lucrărilor mereu mai vădite ale Duhului şi ale Cuvântului. În Vechiul Testament, Duhul Sfânt a pregătit venirea Cuvântului în trup, iar Acesta, odată venit în trup, pregăteşte venirea Duhului, Care va pregăti până la sfârşitul lumii a doua venire, cea întru slavă, a Cuvântului întrupat, înviat şi înălţat. „Prin gura proorocilor, tot Vechiul Testament este o Cincizecime preliminară în vederea apariţiei Fecioarei şi a acelui „Fie” al ei”[8]. Apoi, Cincizecimea apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii. Urmând Părinţilor bisericeşti, se poate chiar spune că Hristos este Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt”[9]. Pe de altă parte, Evdokimov observă că Duhul Sfânt şi Cuvântul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află Unul în planul prim, iar în altă perioadă, Celălalt: „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos, relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin şi în Hristos. Din contră, după Cincizecime, relaţia cu Hristos se efectuează prin şi în Duhul Sfânt. Înălţarea suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos. Dar Cincizecimea restituie lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi acum Îl revelează nu în faţa, ci în interiorul ucenicilor Săi.”[10]În Vechiul Testament, cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt cu reduse efecte duhovniceşti şi prea puţin revelat în adâncimile spirituale ale omului, datorită nivelului redus al sensibilităţii spirituale a acestuia. De aceea, puterea lui Dumnezeu se manifestă nu numai prin cuvântul însuşi, ci şi prin acte însoţitoare exterioare cuvântului căci ele impresionau mai mult poporul, la nivelul spiritual coborât la care se afla. Când Moise primeşte pe Sinai Legea sau cuvântul concentrat al lui Dumnezeu, „muntele fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe El în foc şi se ridica de pe el fum ca fumul din cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic” (Ieş. 19, 18).

Peste Cuvânt (sau peste Moise care Îl reprezenta), a sta un zăbranic până la întruparea Cuvântului ca om. Iar Duhul nu iradia în Vechiul Testament în chip arătat decât arareori. În Vechiul Testament, Cuvântul lucra asupra subiectelor umane, insuficient pregătite spiritual, sub acoperământul Legii. De aceea, paralel, Cuvântul le impresiona prin acte de putere. Oamenii erau atunci impresionaţi mai mult de strălucirea celor exterioare. Chiar slava lui Dumnezeu li se arăta într-un mod oarecum exterior.Sfântul Apostol Pavel zice: „Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală şi nu ca Moise, care îşi punea un văl pe faţa sa, ca fiii lui Israel să nu vadă sfârşitul strălucirii exterioare (prin privirea celei interioare). Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se. Căci vălul se desfiinţează în Hristos. Deci, până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima  lor. Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (2 Cor. 2, 13-16).

Dar în persoanele din Vechiul Testament, cu o sensibilitate sporită pentru Duhul, din Cuvântul iradia şi Duhul. Prin aceasta, nu numai Duhul Sfânt pregătea pe cei din Vechiul Testament pentru primirea Cuvântului în trup, ci Însuşi Cuvântul pregătea prin Duhul această venire a Sa în trup. Iar după înălţarea Sa la cer, tot El pregăteşte prin Duhul ce iradiază din El, venirea Sa viitoare întru slavă. „Precum, înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la patriarhi şi prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui, tot aşa şi după această sosire, vine nu numai în cei ce sunt prunci, nutrindu-i duhovniceşte şi ducându-i la viaţa desăvârşirii cea după Dumnezeu, ci şi în cei desăvârşiţi, desemnându-le de mai înainte forma venirii Lui viitoare în chip ascuns, ca într-o icoană”[11].

În Vechiul Testament, pe măsură ce apar oameni capabili de Duhul în urma pregătirii prin Lege, lucrarea Acestuia iradiază mai intens în ei din Cuvântul dumnezeiesc. Acesta e îndeosebi cazul cu proorocii. Însuşi Cuvântul Ce li Se comunică lor e mai plin de Duhul sau de o spiritualitate intrinsecă. Prin aceasta, oamenii sunt pregătiţi pentru o sălăşluire întreagă a Duhului Fiului în natura umană, odată cu întruparea Acestuia ca om.

Aceasta se întâmplă când oamenii sunt pregătiţi pentru a simţi iradierea Duhului prin natura umană luată de Cuvântul, când această natură e ridicată la atâta capacitate pentru divin, încât poate primi pe Duhul cu toată sensibilitatea şi Îl poate iradia spre alţi oameni, aceştia înşişi deveniţi capabili de perceperea Duhului prin uman. Duhul Sfânt Şi-a făcut acum centrul Său de acţiune şi de iradiere, împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu, în fiinţa umană. Acum, iese pe primul plan rolul său cel mai propriu, care este cel de sfinţire şi de îndumnezeire a fiinţelor umane. Spiritul uman se descoperă acum ca având cea mai mare conformitate potenţială cu Duhul Sfânt.

Revenirea deplină a Duhului Sfânt în fiinţa umană are loc în Hristos, pentru că, în Acesta, Însuşi Ipostasul dumnezeiesc al Cuvântului devine ipostasul naturii umane, arătându-ne-o pe aceasta capabilă de unirea în cel mai înalt grad cu Dumnezeu.

Aceasta reprezintă înduhovnicirea cea mai înaltă a fiinţei umane.

Însă rezultatul deplin al lucrării Duhului în umanitatea lui Hristos este Învierea Lui. De aceea, din starea Lui înviată, iradiază întreaga lucrare a Duhului.

Până ce nu a înviat Hristos, Duhul Sfânt iradia oarecum în chip ascuns din El, cum iradia în chip ascuns şi din cuvântul Vechiului Testament. Dar Hristos Însuşi simţea toată lucrarea Duhului în Sine, fiind proprie firii Lor comune, precum o simţeau, într-o anumită măsură, şi ucenicii, şi toţi cei mai apropiaţi de El. Dar, pentru ceilalţi, ascunderea Duhului continua. Totuşi, cei ce aveau ochi să vadă şi urechi să audă sesizau Duhul din El, cu mult mai intens decât Îl simţea poporul Israel în Moise şi în proorocii Vechiului Testament.

Însă de la Înviere, Duhul copleşeşte trupul lui Hristos şi, de la Cincizecime, cei care cred în Hristos simt deplina putere a Duhului iradiind din Hristos. Dar trupul Lui nu-l văd, pentru că ochii lor sunt trupeşti şi văd încă numai cele arătate trupeşte. Dar, la învierea lor, când şi ei vor fi devenit în întregime lumină, când şi trupul lor va fi copleşit de Duhul, vor sesiza trupul lui Hristos – prin sensibilitatea spirituală a trupului lor, sporită la maximum pentru prezenţele nevăzute –copleşit de spiritualitate sau ca organ deplin transparent al Duhului.

Deci nu e vorba de o alternare între prezenţa directă şi indirectă a Fiului şi a Sfântului Duh, ci de un progres în înduhovnicirea noastră odată cu progresul Revelaţiei. Revelaţia culminează în coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, pentru că această coborâre e în funcţie de Învierea şi Înălţarea lui Hristos cu trupul, ca spiritualizare maximă a acestuia. Prin aceasta, începe aplicarea efectului Revelaţiei la noi, adică începe conducerea noastră spre învierea şi înălţarea cu trupul de către Duhul lui Hristos, Cel înviat şi înălţat, adică nu numai de Duhul, ci şi de Hristos Însuşi.

În învierea lui Hristos sau în trupul Lui devenit transparent prin Duhul sau pentru Duhul, ni se arată în ce scop e creată lumea; iar în învierea noastră finală, când şi trupurile noastre vor fi deplin transparente prin Duhul printr-o unire desăvârşită cu Hristos, această stare va fi realizată pentru toată creaţia.

Aceasta arată că Revelaţia constă nu atât în descoperirea unei sume de cunoştinţe teoretice despre un Dumnezeu închis în transcendenţa Sa, ci în acţiunea de coborâre a Lui la om şi a înălţării omului laa El până la realizarea unirii maxime în Hristos, ca bază pentru extinderea acestei uniri între Dumnezeu şi toti oamenii care cred în El. Cunoştinţele date în Revelaţie înfăţişează această acţiune de coborâre a lui Dumnezeu şi de înălţare a omului care crede. Cuvintele tălmăcesc doar acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, fiind totodată şi îndemnuri pentru noi de a colabora, ca această unire să se facă şi între fiecare dintre noi şi Dumnezeu. Căci unirea maximă a lui Dumnezeu cu omul care crede nu se face fără colaborarea liberă a acestuia.

Revelaţia are loc, aşadar, prin acte şi cuvinte, prin lumină şi putere; ea este acţiune luminătoare şi lumină transformatoare a celui ce crede. Ea descoperă nu numai ceea ce face Dumnezeu pentru om, ci şi ceea ce va deveni el prin acţiunea lui Dumnezeu şi prin colaborarea sa; ea descoperă şi sensul, şi scopul final al existenţei finale sau starea finală pentru care suntem destinaţi şi care constituie însăşi deplina realizare a noastră.

De aceea, Revelaţia constă nu numai într-o sumă de acte realizate de Dumnezeu şi în tălmăcirea lor prin cuvintele Lui, ci şi în anticiparea şi descrierea ţintei finale a creaţiei, al cărei început de realizare l-a pus prin actele săvârşite. Revelaţia are şi un caracter profetic, eshatologic. Dar Dumnezeu profeţeşte prin Revelaţie această ţintă finală a creaţiei nu printr-o ştiinţă care prevede în mod obiectiv şi pasiv, dinainte, unde va ajunge creaţia prin ea însăşi, ci, prin arătarea că va conduce El Însuşi acolo creaţia, cu colaborarea ei liberă, prin toate actele de putere săvârşite. Actele de putere şi cuvintele lui Dumnezeu cuprinse în Revelaţie îşi exercită o eficienţă până la împlinirea scopului lor deplin. Adică, Revelaţia rămâne activă şi în ea se descrie şi această eficienţă în continuare a ei. Dumnezeu, descoperindu-se în Revelaţie ca factor mântuitor activ, profeţeşte totodată cum va conduce creaţia la ţinta finală prin actele sau mai bine zis prin stările dinamice ce le-a realizat în Hristos ca acte continui ale Sale. El Se prezintă în Revelaţie şi ca Profetul care va realiza profeţia Sa.

Hristos e supremul Prooroc. În acest sens, Revelaţia rămâne activă, deşi, pe de altă parte, conţinutul ei s-a încheiat, întrucât în ea s-a pus baza dinamică a tot ce se va continua a se face şi s-a indicat tot ce se va face. Dumnezeu, Care a lucrat în cursul Revelaţiei, lucrează la fel în continuare. Fiul lui Dumnezeu, venind la sfârşitul Revelaţiei, prin întrupare, în maximă apropiere de noi, devenind prin Înviere, ca om, organul maximei eficienţe asupra noastră prin Duhul Sfânt, pentru a ne duce şi pe noi la aceeaşi stare, rămâne în această apropiere şi eficienţă maximă transformatoare a tuturor celor create. Logosul, ca sens al tuturor celor create, a devenit, prin Întrupare, Înviere şi prin coborârea Duhului Sfânt, sensul şi scopul interior al lor, sensul şi scopul care nu numai le arată ce vor fi, ci le şi conduce prin Duhul spre ceea ce acestea trebuie să fie, descoperind totodată în El sensul realizat al creaţiei şi al Revelaţiei.

Dar Hristos Cel revelat în sensul acesta rămâne şi lucrează mai departe în creaţie sau permanentizează Revelaţia deplină în eficienţa ei spre a conduce pe cei ce cred către unirea cu El şi îndumnezeire şi anume, prin spiritualizarea lor treptată prin Duhul Sfânt, folosind trei mijloace concrete şi unite: Biserica, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, pp. 40-48.


[1] Despre întruparea Cuvântului, 8, P.G., 26, col. 996 C.

[2] Explicarea dumnezeieştii Liturghii, cap. 37, P.G. 150, col. 450.

[3] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul 31, 26-27;  P.G. 36, col. 161.

[4] Grigorie Cipriotul, patriarhul Constantinopolului (1283-1289), P.G. 142, col. 240, 242, 257, 260, 286.

[5] Iosif Vrienie, Cuvinte (24) pentru purcederea Sfântului Duh, Buzău, 1832.

[6] Contra Maximin, Arian. II, 20, 4; P.L. 42, col.  790.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  [7] De Spiritu Sancto, III, I, 8 şi 3; P.L. 16, col. 811-812.

[8] L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Ed. du Cerf, Paris, 1969, p.87.

[9] Op. cit., p. 89.

[10] Op. cit., p. 90.

[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 28, în Filoc. rom., vol. II, p. 117.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s