Lucrarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, de păstrare a Revelaţiei în eficienţă, prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în cadrul Bisericii
A. Modurile de păstrare a Revelaţiei supranaturale
1. Sfânta Scriptură şi legătura ei cu Biserica prin Sfânta Tradiţie
Dialogul viu al Bisericii cu Hristos se poartă în mod principal prin Sfânta Scriptură şi prin Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură este una din formele în care se păstrează Revelaţia în eficienţa ei, ca apel al lui Dumnezeu în continuare. Ea este expresia scrisă a Revelaţiei împlinite în Hristos. Ea prezintă pe Hristos în forma cuvântului Lui dinamic şi a cuvântului tot aşa de dinamic al Sfinţilor Apostoli despre faptele Lui mântuitoare, în eficienţa permanentă a lor. Dar ea descrie şi modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea noastră în Hristos şi modul în care Hristos continuă să lucreze, prin extinderea puterii Lui, pentru asemănarea noastră cu El, ppână la sfârşitul lumii. Prin cuvântul ei, Hristos continuă să ne vorbească şi nouă, să ne provoace la răspuns cu fapta, să lucreze astfel şi în noi. Noi simţim prin cuvântul Scripturii că Hristos continuă să lucreze în noi prin Duhul Lui Cel Sfânt: “Iată Eu cu voi sunt în oate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Sfânta e Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea şi înălţarea Lui ca om. El lucrează prin cuvintele acestea, prin care Se tălmăceşte pe Sine, asupra noastră, pentru a ne conduce şi pe noi la starea la care a ajuns El. Scriptura redă ceea ce continuă să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu şi om desăvârşit, deci Scriptura tălmăceşte lucrarea prezentă a lui Hristos. Căci Hristos, rămânând mereu viu şi Acelaşi, Se tălmăceşte prin aceleaşi cuvinte, dar ca Cel Ce vrea să ne facă şi pe noi asemenea Lui.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, menţionând cele două expresii ale Sfântului Apostol Pavel despre “sfârşitul veacurilor ajuns la noi” (I Cor. 10, 11) şi despre veacurile viitoare în care “Dumnezeu va arăta bogăţia covârşitoare a harului Său, prin bunătatea pe care a avut-o către noi în Hristos Iisus” (Ef. 2, 7), spune: “Odată ce veacurile rânduite de mai înainte pentru lucrarea prin care Dumnezeu avea să Se facă om au luat sfârşit la noi, Dumnezeu împlinind cu adevărat întruparea Sa desăvârşită, trebuie să aşteptăm, de aici înainte, celelalte veacuri ce vor veni, care sunt rânduite pentru lucrarea îndumnezeirii tainice şi negrăite a oamenilor”[1]. Dar bogăţia ce ne-o va arăta Dumnezeu în veacurile viitoare, bunătatea Lui integrală faţă de noi, cuprinsă în Hristos, e descrisă în Scriptură. În felul acesta, Sfânta Scriptură nu e numai o carte prin care păstrăm în memorie ce a făcut Dumnezeu prin pregătirea întrupării şi prin întruparea Fiului Său, ci şi o carte care ne spune ce face şi va face Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat şi înviat, până la sfârşitul veacurilor, pentru a ne conduce şi pe noi la înviere. Căci, în Scriptură, e descrisă nu numai acţiunea de coborâre a lui Dumnezeu pe pământ spre noi până la întruparea Sa, ci şi începutul ridicării noastre la îndumnezeire, făcut prin Înviere, şi începutul extinderii acţiunii Lui din starea de Înviere în Biserica începătoare, ca model al acţiunii Lui până la sfârşitul lumii. Pentru că, în Hristos Cel sculat din morţi şi aşezat de-a drepta Sa, Dumnezeu ne-a arătat ce ne va da şi nouă în veacurile ce urmează după Învierea Lui, temelie a vieţii noastre eterne. Căci în Hristos sau “împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti” (Ef. 2, 6). Sfânta Scriptură este, astfel, o carte pururea actuală. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35; Mc. 13, 31; Lc. 21, 33).
Cuvintele lui Hristos trebuie crezute întrucât sunt cuvinte ale lui Dumnezeu (In. 3, 34); la fel, cele ale Apostolilor despre El, pe baza cuvintelor şi faptelor Lui (Fapte 4, 29); 13, 4, 7 şi 46; 6, 2, 7; 8, 14; 16, 32; 17, 13). De aceea, cuvintele acestea se împlinesc în cei ce le ascultă. Căci ele sunt “duh şi viaţă” (In. 6, 63), sunt “cuvinte ale vieţii veşnice” (In. 6, 68). Dar ele pot fi crezute şi produc viaţa veşnică în cei ce le aud numai dacă lucrează Duhul în ei. “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu le ascultaţi, pentru că nu sunteţi ai lui Dumnezeu” (In. 8, 47). Dar Duhul Care produce credinţa în cel ce le aude este Duhul lui Hristos. Histos este sensul ultim al nostru sau în El se împlineşte sensul ultim al nostru, prin sensibilitatea produsă şi întreţinută în noi de Duhul Sfânt. Prin urmare, Însuşi Hristos lucrează prin Duhul Său în cel ce aude cuvintele Sale, neopunându-se conţinutului lor. Astfel, Scriptura este una din formele prin care cuvintele lui Hristos se păstrează nu numai în cuvintele rostite odinioară de Hristos, ci şi în cuvintele pe care El ni le adresează continuu.
Sfânta Scriptură dă mărturie despre lucrarea Duhului, care se săvârşea în cei ce ascultau cuvintele lui Hristos sau pe cele ale aApostolilor despre Hristos, pe baza cuvintelor şi faptelor Lui, după înălţarea Lui la cer: “Mulţi din cei ce auziseră cuvântul au crezut” (Fapte, 4, 4); “Încă pe când vorbea Petru aceste cuvinte, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau cuvântul” (Fapte, 10, 44).
Scriptura nu ne spune dacă ar fi venit cineva la credinţă prin simpla citire a cuvintelor lui Dumnezeu cuprinse în ea. Desigur că aceasta s-ar putea explica din faptul că nu exista o Scriptură despre Hristosîn timpul de când avem mărturiile de mai sus. Totuşi, în general, Cuvântul Scripturii are putere când e comunicat de un om credincios altuia, fie prin repetarea lui aşa cum se găseşte în Scriptură, fie explicat. Căci în credinţa dintre ei lucrează Duhul Sfânt. Credinţa, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul, dar numai când acel altul comunică cuvântul Scripturii însuşit şi mărturisit cu credinţă sau cu sensibilitatea comuniunii în Duhul. Scriptura îşi activează puterea ei în comuniunea între persoane, în transmiterea cuvântului ei cu credinţă de la o persoană la alta, de-a lungul generaţiilor. A trebuit să fie de la început persoane care au crezut nu citind Scriptura, ci prin contactul cu o persoană care le-a dat credinţa în conţinutul ei şi, pe baza aceasta, au crezut în acest conţinut: la început rostit, apoi fixat în scris. Această Persoană a fost Hristos. Iar deplina vedere în adâncimile Lui divine şi sensibilitatea pentru ele, le-a dat-o Duhul lui Hristos, Care a lucrat în comunicarea acestei vederi şi sensibilităţi. De atunci, cuvintele lui Hristos sau despre Hristos, fixate sau nu în Scriptură, sunt mijloacele exterioare de exprimare, de transmitere şi de împrospătare a credinţei în cadrul Bisericii sau de la Biserică spre cei din afara ei, concomitent cu transmiterea şi împrospătarea lor prin Duhul Sfânt.
Când atribuim acest rol cuvintelor, nu înţelegem numaidecât citirea sau repetarea lor întocmai, ci conţinutul lor care este mărturisirea despre Hristos. Dar chiar în acest caz, e implicată citirea continuă a Scripturii în comunitatea bisericească de către unele persoane, care împrospătează circulaţia conţinutului ei nediminuat şi nealterat, în această comunitate. Scritura garantează în acest sens păstrarea credinţei vii şi nealterate în Biserică, deşi, la rândul ei, este valorificată de Duhul lui Hristos, de Duhul credinţei, şi păstrată în comunitatea Bisericii prin Duhul de la întemeierea ei, după contactul intens al unor persoane cu Hristos.
Pe lângă aceasta, cei ce primesc credinţa de la alţii pe baza conţinutului general al Scripturii comunicat lor, printr-un contact ulterior frecvent cu Scriptura, pătrund tot mai adânc în bogăţia ei de înţelesuri duhovniceşti, convingându-se tot mai mult că toate cuvintele ei nu au putut veni decât de la Dumnezeu, pentru că au în ele adâncurile nesfârşite ale vieţii dumnezeieşti. Înţelesurile acestea întăresc tot mai mult credinţa primită prin altul, ca un dar al Duhului; ele răspund tot mai mult setei de a cunoaşte pe Dumnezeu şi felului cum credinţa aşteaptă ca Dumnezeu să fie. Starea creată de Duhul producător de credinţă e adâncită de înţelesurile cuvintelor Scripturii, încât nu se mai poate face o separaţie între lucrarea Duhului, venită în noi prin altul, şi efectul cuvintelor Scripturii, respectiv, al conţinutului ei. De fapt, Duhul ni Se transmite de la altul prin cuvântul Scripturii crezut de acela, iar îmbogăţirea credinţei mele, prin citirea Scripturii sau prin meditare a conţinutului ei, se face în comuniunea cu alţii, în comunitatea Bisericii. Fără Scriptură, credinţa ar slăbi şi conţinutul ei s-ar sărăci în timp şi ar deveni nesigur în sânul Bisericii; dar, fără Biserică, Scriptura nu ar fi actualizată în eficienţa ei, căci ar lipsi transmiterea Duhului de la cei ce cred, la ceii ce primesc credinţa.
Astfel, Duhul actualizează în comunitatea Bisericii cuvintele Scripturii. Hristos rosteşte şi acum în Duhul Sfânt cuvintele Sale, scoţând în relief alte şi alte înţelesuri ale lor, după nivelul meu de înţelegere duhovnicească, dar şi după nivelul timpului, al comunităţii bisericeşti. Îndată ce se trece dincolo de litera Scripturii şi de citirea ei fără înţelegerea duhovnicească, se dă nu numai de înţelesurile ei duhovniceşti, ci şi de lucrarea Duhului lui Hristos săvârşită prin aceste înţelesuri în cel ce citeşte sau de Hristos Însuşi, Care-Şi descoperă tot mai adânca bogăţie spirituală a Lui. Prin aceasta, credincioşii cunosc tot mai mult “care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea” şi “iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă”, “umplându-se de toată plinătatea Lui” (Ef. 3, 18-19). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească), pentru ca, înlăturând mai întâi cu grijă vălurile literelor care acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atât cât e cu putinţă oamenilor”[2].
Cuvintele Scripturii sunt prilejul inevitabil ca să intrăm în legătură cu Persoana autentică a lui Hristos deasupra lor, prin lucrarea Sfântului Duh, dar nu numai citite în forma lor scrisă, ci şi prin cunoaşterea lor în conţinut.
Dar, din acest motiv, cu Apostolii s-a petrecut şi faptul invers: întâi au cunoscut Persoana şi faptele lui Hristos, din care unele proorocite de El, şi apoi “au crezt Scripturii şi cuvântului pe care-l spusese Iisus” (In. 2, 22). În sensul acesta, s-a transmis din vremea Apostolilor credinţa în Persoana lui Hristos prin proprovăduire orală şi, apoi, cei ce au crezut în El şi-au confirmat şi îmbogăţit credinţa şi prin citirea Scripturii.
Totuşi, ca un mijloc sau prilej inevitabil prin care se menţine şi se întăreşte credinţa în Hristos, după ce ea s-a constituit, “toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (2 Tim. 3, 16).
Hristos, Care lucrează în noi prin Duhul Sfânt, comunicându-Se aşa cum aflăm în Scriptură, e în Biserică. Biserica e trupul lui Hristos, în care Acesta lucrează în decursul timpurilor. Biserica e plină de Hristos în lucrarea Lui mântuitoare. Dar, dacă El e activ în Biserică, Scriptura care-L descrie, când e lucrătoare, e tot în Bisserică.
Dar Revelaţia, ca realitate împlinită în Hristos şi manifestând aceeaşi eficienţă prin Biserică în cursul veacurilor, reprezintă Tradiţia. Deci Tradiţia e însăşi Biserica drept formă a eficienţei nemicşorate a lui Hristos prin Duhul Sfânt sau a Revelaţiei împlinite în El de-a lungul veacurilor.
De aceea, “nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut după voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2 Pt. 1, 20-21). În oceanul de înţelesuri ale Duhului, de dincolo de literă, nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără călăuzirea Aceluiaşi Duh, Care transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la generaţie.
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, pp. 53-58.
[1] Răspunsuri către Talasie, 22, în Filoc. Rom., vol. III, p. 70.
[2] Capete gnostice, II, 73, în Filoc. rom., vol. II, p. 194.
Părintele Dumitru Stăniloae 