Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine
B. Convergenţa şi deosebirea celor două Revelaţii
a. Înţelesul obiectiv al Revelaţiei naturale
Nedespărţirea celor două feluri de Revelaţie şi conţinutul lor, în parte comun (oferit prin Revelaţia naturală obiectivă în mod indirect, iar în cea supranaturală în mod explicit)[1] nu s-ar putea înţelege dacă am socoti că în Revelaţia naturală este activ numai omul, cum ne-a obişnuit teologia occidentală să înţelegem.
Detaşarea de Dumnezeu a naturii prin care El vorbeşte şi lucrează (sau vorbeşte lucrând şi lucrează vorbind) a dus uşor la felurite concepţii care au voit să explice lucrarea exclusiv pe baza unei realităţi imanente. Dar Revelaţia naturală e nedespărţită de cea supranaturală şi credinciosul se simte, şi prin ea, într-o legătură imediată cu Dumnezeu. Dar aceasta, numai dacă Dumnezeu Se manifestă continuu prin cea dintâi, vorbind şi lucrând continuu prin toate lucrurile şi combinaţiile lor alese de El şi prin toate gândurile aduse de El prin acestea şi, în mod direct, în conştiinţa umană şi conducând astfel pe om spre realizarea sensului existenţei Sale în unirea eternă cu El.
Părintele Dumitru Stăniloae 