Lucrarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, de păstrare a Revelaţiei în eficienţă, prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în cadrul Bisericii

Părintele Dumitru Stăniloae

Introducere

Revelaţia dumnezeiască, izvorul credinţei creştine.

Biserica, organ şi mediu de păstrare şi fructificare a conţinutului

Revelaţiei.

III. Lucrarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, de păstrare a Revelaţiei în eficienţă, prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în cadrul Bisericii

Revelaţia supranaturală s-a încheiat în Hristos. Căci în El a ajuns la împlinire, ca în Primul Exemplar, planul de mântuire şi de îndumnezeire a creaţiei. Mai sus nu poate duce acest plan. Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a făcut-o în Hristos. Unirea între Dumnezeu şi om nu poate înainta mai departe. Noi nu putem înainta la o mai mare împlinire decât în Hristos.

Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine. B. Convergenţa şi deosebirea celor două Revelaţii

Părintele Dumitru Stăniloae

Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine

B. Convergenţa şi deosebirea celor două Revelaţii

a. Înţelesul obiectiv al Revelaţiei naturale

Nedespărţirea celor două feluri de Revelaţie şi conţinutul lor, în parte comun (oferit prin Revelaţia naturală obiectivă în mod indirect, iar în cea supranaturală în mod explicit)[1] nu s-ar putea înţelege dacă am socoti că în Revelaţia naturală este activ numai omul, cum ne-a obişnuit teologia occidentală să înţelegem.

Detaşarea de Dumnezeu a naturii prin care El vorbeşte şi lucrează (sau vorbeşte lucrând şi lucrează vorbind) a dus uşor la felurite concepţii care au voit să explice lucrarea exclusiv pe baza unei realităţi imanente. Dar Revelaţia naturală e nedespărţită de cea supranaturală şi credinciosul se simte, şi prin ea, într-o legătură imediată cu Dumnezeu. Dar aceasta, numai dacă Dumnezeu Se manifestă continuu prin cea dintâi, vorbind şi lucrând continuu prin toate lucrurile şi combinaţiile lor alese de El şi prin toate gândurile aduse de El prin acestea şi, în mod direct, în conştiinţa umană şi conducând astfel pe om spre realizarea sensului existenţei Sale în unirea eternă cu El.

Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine A. Revelaţia supranaturală – confirmare şi completare a credinţei naturale

Părintele Dumitru Stăniloae

 Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine

A. Revelaţa supranaturală – confirmare şi completare a credinţei naturale

Credinţa naturală, care are izvorul în Revelaţia lui Dumnezeu prin natură, oricât de evidentă ar părea, este supusă îndoielii. Aceasta, întâi, pentru faptul că noi suntem supuşi tentaţiei de a lua drept singura realitate dată ordinea fenomenelor cunoscute prin simţuri şi prin instrumentele ce le prelungesc pe acestea şi care oferă satisfacţii trupeşti şi legate de existenţa trecătoare; dar, mai ales pentru că, în mod obiectiv, setei noastre pentru împlinirea sensului existenţei noastre într-o desăvârşire eternă, i se opune realitatea inevitabilă a morţii. Această îndoială e susţinută apoi şi de faptul că ordinea sensurilor, care îi indică omului perspectiva unei desăvârşiri în comuniune cu Persoana infinită, nu apare confirmată în credinţa naturală de iniţiativa Unei astfel de Persoane.

Astfel, lumina sensurilor sau a sensului final etern al existenţei licăreşte în întuneric. În această situaţie, ne vine în ajutor Revelaţia supranaturală. Prin aceasta, Persoana infinită şi eternă intră din proprie iniţiativă în comunicare cu omul, dând un fundament al comuniunii noastre cu semenii.

Revelaţia naturală ca bază a credinţei naturale şi a unui sens al existenţei

Părintele Dumitru Stăniloae

Biserica Ortodoxă nu face o separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau Revelaţia naturală e dată şi meţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esenţială între revelaţia naturală şi cea supranaturală sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane şi acţiuni istorice.[1]

Afirmaţia lui trebuie înţeleasă, probabil, mai mult în sensul că cele două Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu de conducere a lumii fizice şi istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelaţia supranaturală restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării întreţinute în lume de Dumnezeu prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală nu era despărţită de o Revelaţie supranaturală.