Revelaţia naturală ca bază a credinţei naturale şi a unui sens al existenţei

Părintele Dumitru Stăniloae

Biserica Ortodoxă nu face o separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau Revelaţia naturală e dată şi meţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esenţială între revelaţia naturală şi cea supranaturală sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane şi acţiuni istorice.[1]

Afirmaţia lui trebuie înţeleasă, probabil, mai mult în sensul că cele două Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu de conducere a lumii fizice şi istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelaţia supranaturală restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării întreţinute în lume de Dumnezeu prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală nu era despărţită de o Revelaţie supranaturală.

Reflexe ale Sfintei Treimi în creație

Părintele Dumitru Stăniloae

Învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeu

III Sfânta Treime, structura supremei iubiri

A. Taina Sfintei Treimi în general

 3. Reflexe ale Sfintei Treimi în creație

A fost o vreme când coincidența celor opuse era socotită incompatibilă cu rațiunea. Oriunde se întâlnea o sinteză de felul acesta – și toată realitatea este așa – rațiunea o fărâmița în noțiuni ireconciliabile, contradictorii, ridicând pe unele împotriva altora sau căutând să le contopească forțat.

Sfânta Treime, baza mântuirii noastre

Părintele Dumitru Stăniloae

Învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeu

III Sfânta Treime, structura supremei iubiri

A. Taina Sfintei Treimi în general

 2. Sfânta Treime, baza mântuirii noastre

Mântuirea și îndumnezeirea ca operă de ridicare a oamenilor care cred în comuniunea intimă cu Dumnezeu nu e decât extinderea relațiilor afectuoase dintre Persoanele divine la creaturile conștiente. De aceea Treimea Se revelează în mod esențial în opera mântuirii și de aceea Treimea e baza mântuirii. Numai existând un Dumnezeu întreit, Una din Persoanele dumnezeiești – și anume, Cea Care Se află într-o relație de Fiu față de alta și poate rămâne în această relație afectuoasă de fiu și ca om – Se întrupează, punând pe toți frații Săi întru umanitate în această relație de fii față de Tatăl ceresc sau pe Tatăl Său în relație de Părinte cu toți oamenii. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Întruparea e modul unei a doua subzistențe, acomodată numai Fiului cel Unul Născut și Cuvântului, ca să rămână neschimbată proprietatea Lui personală”[1] sau ca să rămână și ca om în relația de Fiu cu Tatăl.

Implicarea Sfintei Treimi în iubirea divină

Părintele Dumitru Stăniloae

Învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeu

III Sfânta Treime, structura supremei iubiri

A. Taina Sfintei Treimi în general

 1. Implicarea Sfintei Treimi în iubirea divină

Iubirea presupune totdeauna două eu-ri care se iubesc sau un eu care iubește și un altul care primește iubirea, sau de care cel ce iubește știe că e conștient de iubirea lui. Și aceasta, într-o reciprocitate. Dar, în același timp, iubirea unește cele două eu-ri în proporție cu iubirea dintre ele, fără să le confunde, căci aceasta ar pune capăt iubirii. Deci iubirea desăvârșită unește paradoxal aceste două lucruri: mai multe eu-ri care se iubesc, rămânând neconfundate, și o unitate maximă între ele. Fără existența unei iubiri desăvârșite și veșnice, nu se poate explica iubirea din lume și nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune ca origine și scop iubirea eternă și desăvârșită între mai multe Persoane divine. Iubirea aceasta nu produce Persoanele divine, cum se afirmă în teologia catolică, ci Le presupune. Altfel, s-ar putea concepe o iubire impersonală producând și destrămând și persoanele umane. Persoanele divine Se mențin desăvârșite din eternitate, căci iubirea Lor e iubirea desăvârșită, care nu poate spori comuniunea dintre Ele. În acest caz, s-ar fi pornit de la extrema despărțire, de la neiubire. Iubirea presupune o ființă comună în trei Persoane, cum spune învățătura creștină.