Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine A. Revelaţia supranaturală – confirmare şi completare a credinţei naturale

Părintele Dumitru Stăniloae

 Revelaţia supranaturală ca izvor al credinţei creştine

A. Revelaţa supranaturală – confirmare şi completare a credinţei naturale

Credinţa naturală, care are izvorul în Revelaţia lui Dumnezeu prin natură, oricât de evidentă ar părea, este supusă îndoielii. Aceasta, întâi, pentru faptul că noi suntem supuşi tentaţiei de a lua drept singura realitate dată ordinea fenomenelor cunoscute prin simţuri şi prin instrumentele ce le prelungesc pe acestea şi care oferă satisfacţii trupeşti şi legate de existenţa trecătoare; dar, mai ales pentru că, în mod obiectiv, setei noastre pentru împlinirea sensului existenţei noastre într-o desăvârşire eternă, i se opune realitatea inevitabilă a morţii. Această îndoială e susţinută apoi şi de faptul că ordinea sensurilor, care îi indică omului perspectiva unei desăvârşiri în comuniune cu Persoana infinită, nu apare confirmată în credinţa naturală de iniţiativa Unei astfel de Persoane.

Astfel, lumina sensurilor sau a sensului final etern al existenţei licăreşte în întuneric. În această situaţie, ne vine în ajutor Revelaţia supranaturală. Prin aceasta, Persoana infinită şi eternă intră din proprie iniţiativă în comunicare cu omul, dând un fundament al comuniunii noastre cu semenii.

Revelaţia naturală ca bază a credinţei naturale şi a unui sens al existenţei

Părintele Dumitru Stăniloae

Biserica Ortodoxă nu face o separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau Revelaţia naturală e dată şi meţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esenţială între revelaţia naturală şi cea supranaturală sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane şi acţiuni istorice.[1]

Afirmaţia lui trebuie înţeleasă, probabil, mai mult în sensul că cele două Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu de conducere a lumii fizice şi istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelaţia supranaturală restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării întreţinute în lume de Dumnezeu prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală nu era despărţită de o Revelaţie supranaturală.